Lifelong Learning Project - School Inclusion - Preventing Early School Leaving

Este important să se discute despre absenteism deoarece profesorul poate sensibiliza elevii cu privire la această problemă, poate oferi mijloace de comportament alternative şi poate ajuta în gestionarea situaţiilor de absenteism. Mai mult, profesorul reprezintă o potenţială persoană de contact care manifestă interes în elevi şi în problemele lor şi poate explica în cadrul şcolii regulile de combatere a absenteismului. Paginile web enumerate mai jos conţin fişe de lucru care pot fi folosite în predarea capitolelor despre absenteism. De asemenea, ele constituie şi puncte de referinţă pentru crearea propriilor tale fişe adecvate grupului ţintă vizat.
2_1_1_truants.pdf
2_1_1_madness.pdf
2_1_1_talking.pdf
2_1_1_fear.pdf
2_1_1_playing_truant.pdf
2_1_1_innoschool.pdf

Este evident că ştii cum să creezi o atmosferă plăcută în sala de clasă – pe de o parte, pornind de la atitudinea manifestată faţă de elevi. Aceasta trebuie să fie prietenoasă, deschisă şi încurajatoare. Pe de altă parte, prin crearea de lecţii orientate înspre analiza condiţiilor individuale ale elevilor. În capitolele care urmează aceste aspecte vor fi evidenţiate, deoarece sunt extrem de importante pentru ca elevii care prezintă risc să nu abandoneze şcoala. În multe cazuri, aceşti elevi se confruntă cu multe probleme în afara şcolii. De exemplu, pot fi nevoiţi să preia responsabilitatea în familie din cauza unor probleme personale, în special atunci când este vorba de fraţii lor mai mici. Atunci când profesorul reuşeşte să stabilească un contact personal cu elevul, să dea dovadă de apreciere, să le ofere sarcini care îi responsabilizează şi să îi lase să ia parte în procesul de decizie asupra aspectelor şcolare (dacă e posibil), elevilor li se transmit următoarele mesaje: cred în tine, te apreciez, îţi vorbesc serios. Walker (1995) a compilat un număr de modele de conduită care pot fi folosite pentru disciplinarea elevilor. O altă abordare importantă în acest context este cea care pune accentul pe client, prezentată de Rogers (1993). Elementele sale de bază sunt empatia şi aprecierea (vezi de asemenea capitolul 3.2, ascultarea activă). Deoarece elevii cu risc manifestă de multe ori lipsuri cu privire la competenţele delicate cum ar fi comunicarea sau rezolvarea de conflicte (a se vedea de asemenea capitolul 4.2, gestionarea de conflicte), este deosebit de important ca aceşti elevi să fie integraţi din punct de vedere social. Puteţi găsi un număr de sugestii pentru promovarea dinamicii grupurilor scrise de Klippert (1998). În cartea sa, Klippert a adunat un număr de metode pentru exersarea comunicării la nivelul clasei.

Walker (1995) a publicat o carte a cărei titlu este " Non-violent association with conflicts in the secondary school". Acolo se pot găsi activităţi practice şi jocuri privind:

• Cunoaşterea reciprocă şi etapa de încălzire;
• Progresul stimei de sine;
• Comunicarea propriu-zisă;
• cooperarea;
• interacţiunea între sexe.

Ca profesor, dumneavoastră puteţi asuma rolul de model şi să indicaţi elevilor conduita dorită prin asumarea sa personală.

Atunci când elevii se deplasează la destinaţii distractive în afara şcolii, se poate încuraja refuzul de participare la activităţile şcolare. De aceea este foarte important ca lecţiile tale să fie interesante şi să se apeleze la experienţele cotidiene ale elevilor. Elevii cu risc se pot plictisi uşor şi pierd motivaţia dacă se foloseşte predarea centrată pe profesor. Atunci când lecţiile se desfăşoară cu ajutorul metodelor atractive, potrivite nivelului elevilor, se ajunge la manifestarea interesului faţă de învăţare şi se încurajează motivarea (a se vedea modulul 3).

Atitudinea că fiecare elev contază este deosebit de importantă în procesul de predare. Analizează-te cu atenţie şi întreabă-te: cât de mulţumit sunt cu rolul meu de profesor? Ce mi-ar plăcea să schimb la mine? Ce merge bine şi ce nu?. Conştientizează resursele necesare pentru a obţine energie, sprijin şi încurajare (a se vedea capitolul 5.1).

Acest Paragraf descrie criterii care contracarează refuzul de a veni la şcoală şi tulburările de comportament. Cu siguranţă că eşti familiarizat cu unele dintre ele din experienţa la clasă. Ele sunt deosebit de importante pentru elevii cu risc, aşa cum se va vedea în continuare.

Este foarte importantă existenţa unei culturi şcolare; fiecare elev trebuie să cunoască valorile, regulile şi atutidinile şcolare (a se vedea capitolul 2.1). Toţi cei vizaţi, inclusiv elevii, trebuie să se implice în cadrul acestui proces cognitiv. O variantă de promovare este stabilirea unui grup de activitate cu reprezentare din partea elevilor care să lucreze la dezvoltarea culturii şcolare. Ideile proeminente vor fi mai apoi examinate dacă sunt viabile de către un alt comitet. Prin negocierea reciprocă se ajunge la o mai uşoară asumare a culturii şcolare, la respectarea acesteia şi la susţinerea atmosferei pozitive în şcoală.

Un factor important care influenţează cultura şcolară este deschiderea internă şi externă a şcolii. Următoarele întrebări ne arată ce presupune acest lucru:

• Câtă interacţiune există între colegi şi între colectivul profesoral şi director?
• Realizează profesorii prezenţe reciproce în clase?
• Sunt ocazii în care se pot lăsa deschise uşile de la clasă şi de la cancelarie?
• Cât de mulţi parteneri de cooperare aveţi şi cât de des interacţionaţi (de exemplu în comunitatea şcolară, cu companiile...)?
• Cum este procesul de cooperare cu părinţii?
• Organizaţi conferinţe profesor-părinţi în care să discutaţi despre absenteism? Dacă da: cum gestionează părinţii situaţia? Cum procedaţi pentru a obţine o cotă de participare semnificativă?
• Pot părinţii sau bunicii oferi idei? Sunt aceste idei viabile – de exemplu, formarea de grupuri de activitate sau participarea activă sau pasivă prin alte mijloace.

Un alt aspect este proiectarea şcolii ca "o a doua casă". Este indicat să se sprijine ataşamentul emoţional al elevilor faţă de şcoală, de exemplu prin sărbătorirea zilelor de naştere în cadrul colectivului sau prin evidenţierea talentelor colectivului. Astfel, sunt mai multe şanse ca elevii să îndrăgească şcoala.

Lohmann . (citat de Thimm. 1998, pp. 87ff.) a evidenţiat şi alte idei referitoare la organizarea unei zile petrecute la şcoală. Cultura şcolară este afectată şi de posibilitatea promovării individuale a elevilor care pot să înregistreze eşecuri în mai multe domenii de activitate; slăbiciunile lor trebuiesc evaluate şi promovate la fel ca punctele lor forte. Folosirea de metode şi instrumente ca cele descrise în modulul 4 este de mare ajutor în acest caz. Este importantă crearea de ocazii pentru ca elevii mai slabi să simtă că au succes. Oferă-le ocazii de a îşi exprima şi de a conştientiza propriile talente, ca de exemplu la activităţile de sport, muzicale, sau grupuri teatrale. De asemenea, profesorii şi elevii deopotrivă trebuie să beneficieze de metode de instruire pentru îmbunătăţirea competenţelor de comunicare şi muncă în echipă. Instruirea poate ajuta la învăţarea şi aprofundarea activităţilor, a atitudinii cumpătate şi a tehnicilor de prezentare. De asemenea, consilierea internă şi/sau externă trebuie să fie accesibile atât pentru profesori cât şi pentru elevi. (a se vedea capitolul 5.1).

Stabilirea unui sistem de documentare pentru înregistrarea absenţelor (motivate sau nu) este inevitabil pentru a garanta faptul ca absenţa este luată în evidenţă imediat. De asemenea, este utilă notarea întârzierilor şi organizarea unei investigaţii pentru a se constata dacă elevul este absent şi/sau întârzie în mod regulat, numai la anumite cursuri sau în anumite zile ale săptămânii. Dacă un elev a fost absent trebuie să­l observi sistematic şi să te asiguri că şi colegii tăi procedează la fel. Plasse (2004) propune un formular pentru catalogarea absenţelor . De asemenea, asigură-te că toţi elevii şi părinţii lor ştiu cum şi când să motiveze absenţele (a se vedea capitolul 2.1).

Totuşi, absenţele motivate pot şi ele constitui o problemă (fie falsificate de elev sau încurajate de părinţi – ai obligaţia să le verifici!)

Dacă descoperi că un elev a absentat nemotivat, trebuie să discuţi cu ceilalţi colegi ai tăi. Dacă nu eşti profesorul principal al clasei, vorbeşte cu el şi informează-l cu privire la absenţe. Încearcă să găseşti o persoană care este în relaţiii bune cu elevul şi constituie un partener de comunicare potrivit pentru acesta. Schimbul de opinii cu colegii poate servi drept bază pentru a obţine sprijin şi a găsi parteneri cu care să coopereze (a se vedea capitolul 5.1, modul 5). Fertsch-Röver-Berger (2006, p.267) are următoarele opinii despre procesul de schimb de idei şi cum ar trebui să se desfăşoare acesta:

• “Dezvoltarea structurilor de echipă (de exemplu, grupuri de vârstă);
• Cooperarea cu consilierii şcolari anti-drog;
• Cooperarea cu vorbitori nativi;
• Cooperarea în cadrul activităţilor şcolare sociale (dacă acestea există) şi
• Cooperarea cu profesori de la şcoli speciale pentru clase mici sau de integrare (dacă acestea există)”.

Toţi elevii din şcoală trebuie să ştie exact ce se întâmplă dacă încalcă regula prezenţei obligatorii. Astfel, încep să înţeleagă că purtarea lor poate avea consecinţe care trebuiesc suportate de ei înşişi. Este crucial ca directorul şcolii să trateze problema absenteismului în mod deschis pentru ca absenţele nemotivate să atragă atenţia de câte ori se întâmplă. Acest lucru poate însemna că directorul încurajează schimbul de informaţii dintre profesorii colegi şi îi determină să vorbească despre dificultăţile întâmpinate de ei la clasă. Mai mult, este important ca elevii şi profesorii deopotrivă , cât şi tutorii, să cunoască procedura în caz de absenteism. Un manual care să conţină instrucţiuni detaliate este binevenit. Temme (2002), citat de Plasse (2004, p.78) pledează pentru întocmirea unui manual: “În manualul de absenteism al unei şcoli se vor înregistra toate secţiunile proiectului. Acestea vor fi învăţate pas cu pas de la personalul de instrucţie şi experienţele cu personalul vor fi notate.”

Pentru a clarifica problema refuzului de participare la ore, se poate alege o zi a săptămânii în care să se discute proiectul, situaţia curentă, conceptul în mare aplicat la şcoală şi regulile aferente. Plasse (2004) propune câteva metode . Este important să realizăm faptul că dezvoltarea unui concept necesită timp.

Un sistem de documentare actualizat de către toţi profesorii ajută la adunarea şi evaluarea informaţiilor, facilitând luarea de poziţie din partea profesorilor interesaţi. Un alt factor esenţial protector împotriva abandonului şcolar prematur este schimbul funcţional dintre părinţi şi şcoală. Dacă elevii care absentează participă la ore, ei adeseori perturbă activitatea iar profesorii au mai puţină bătaie de cap când aceştia lipsesc. De aceea directorul trebuie să aprecieze în mod deosebit munca acelor profesori care fac eforturi să­i atragă la oră pe elevii cu risc. De asemenea, este crucial să aloci timp şi resurse financiare cât şi informaţii despre instruirea continuă în cadrul acestui proiect.

Din punctul de vedere al lui Plasse (2004, pagina 97), următoarele reguli pot fi utile în cadrul şcolii. Ele sunt propuneri şi pot fi folosite ca punct de referinţă. Este de la sine înţeles că procedura de implementare va fi diferită în funcţie de şcoală. Un aspect important este faptul ca şcoala să adopte un punct de vedere iar toţi factorii implicaţi să adere la acesta.

1. “Prima absenţă nemotivată a elevului:
   Găseşte persoana adecvată cu care elevul să discute purtând conversaţii cu colegii săi. Dacă elevul reapare la ore e bine ca prezenţa lui să fie întărită ca mod dorit de comportament.
2. Elevul lipseşte din nou:
   Invită părinţii la o discuţie printr-o scrisoare (a se vedea capitolul 3.4). Elevul trebuie anunţat înainte ca discuţia să aibă loc. Trebuie să hotărăţi dacă elevul va participa la întâlnire sau nu. Indiferent de decizia luată, trebuie să vorbeşti cu elevul despre metode prin care poate obţine ajutor.
3. Discuţia cu părinţii-elevii:
   Găseşte scopuri comune şi modalităţi de a le îndeplini, pentru ca elevul să se reîntoarcă la şcoală (a se vedea capitolul 4).
4. A doua scrisoare către părinţi:
   Mai trimite o invitaţie părinţilor dacă elevul continuă să absenteze sau părinţii nu se prezintă la întâlnire. Sugerează ca ofiţerul din cadrul serviciului de protecţie a minorilor să fie anunţat de asemenea. Părinţii trebuie să fie de acord cu această sugestie.
5. A treia scrisoare către părinţi:

Dacă elevul nu se întoarce la şcoală într-o unitate de timp stabilită de către director, şcoala trebuie să decidă dacă e cazul să apeleze la protecţia minorilor. În a treia scrisoare, părinţii sunt informaţi cu privire la decizia luată.

Programarea din timp este importantă. Puteţi citi de asemenea modulul 5.

În cazul absenţelor nemotivate este necesară intervenţia imediată pentru prevenirea abandonului şcolar prematur. Plasse (2004) consideră că apelarea telefonică a părinţilor este adecvată pentru prima zi de absenţă nemotivată sau după trei cursuri la care elevul nu s-a prezentat şi nu a oferit o motivaţie. Însă, înainte de a face acest pas, trebuie să stabileşti clar cine conduce discuţia cu părinţii şi cu elevul. Thimm (2008, p. 2) enumeră următoarele persoane ca potenţiali parteneri de discuţie: “…dirigintele, profesorul de specialitate, directorul, consilierul şcolii, angajatul protecţiei minorilor, reprezentantul organizaţiei sociale, psihologul şcolii. Fie un număr de persoane îşi distribuie sarcinile între ei (atunci ai nevoie de cineva care să coordoneze echipa şi care să menţină coerenţa acţiunilor întreprinse), fie o persoană cheie devine responsabilul principal de gestionarea situaţiei.” Tu ai putea fi această persoană cheie. Următorul pas este colectarea întregii informaţii utile care poate oferi cauza absenteismului. Există numeroase explicaţii pentru refuzul de a merge la şcoală. Plasse (2004, pp.27ff) distinge trei forme:

1. “Absenteismul: nu este o afecţiune de natură anxioasă, şi poate fi pedepsit ca încălcare a regulilor de conduită şcolară.
2. Anxietate şcolară: Cauza acestei temeri poate fi găsită în cadrul şcolii sau pe drumul spre şcoală. Elevii pot avea teamă de aşteptările celorlaţi, de colegii de clasă sau profesori.
3. Anxietate de separare/fobie: cauza acestei frici trebuie căutată dincolo de mediul şcolar. În acest caz, copiilor le este teamă că ceva li s-ar putea întâmpla părinţilor atunci când nu sunt cu ei. Elevii simt discomfort fizic fără a fi găsite cauzele medicale..”

Trebuie să contactezi un psiholog şcolar sau să îndrumi elevul către o clinică de psihologie atunci când suspectezi că o problemă anxioasă se ascunde în spatele absenţelor. (a se vedea capitolul 5.3 şi modulul 5).

Dintr-un punct de vedere sistematic, absenteismul nu trebuie considerat ca problema unui singur individ. Toate componentele sistemului contribuie la menţinerea şi dirijarea unei asemenea manifestări. De aceea, pe baza documentaţiei cu privire la lecţiile eşuate, trebuie considerate următoarele subsisteme:

• elev;
• părinţi;
• colegi;
• alte persoane relevante care fac parte din sistem (bunici, semeni, etc.)

Următorul aspect esenţial este detectarea atuurilor şi punctelor slabe ale elevului. Poţi extrage mai multă informaţie despre acest aspect în modulul 4. Pentru a susţine elevul în mod individual, este necesar ca profesorul să aibă o imagine clară despre abilităţile şi pasiunile acestuia. În broşura “Winning them back! Dealing with truancy – a guideline for teachers” (Sächsisches Staatsministerium für Kultus, 2008) vei găsi documentaţia necesară pentru studiul subiectelor individuale, conduita la învăţare şi competenţele sociale:
2_2_3_evaluarea realizărilor
2_2_3_evaluarea conduitei de învăţare şi a competenţelor sociale

Atunci când deţii toată informaţia, ar trebui să încerci să afli care este avantajul elevului atunci când lipseşte de la şcoală şi să-ţi pui problema din punctul de vedere al adolescentului: “Care este avantajul elevului dacă acceptă să vină regulat la ore din nou?”

Cuvântul "comunicare" derivă din latinescul “communicare”, care înseamnă a împărţi, informa, a lua parte la, a face împreună, a se reuni. Pentru ca fiecare membru al şcolii să fie capabil să-i informeze pe ceilalţi despre propria realitate, este nevoie de comunicare. Adeseori, procesul de comunicare este bruiat sau intervin neînţelegeri. Următoarele teorii şi instrumente te pot ajuta să identific aceste "capcane", să le previi şi să le rezolvi.

1. Modelul emitent - receptor al lui Schulz von Thun (1981)
Schulz von Thun (1981) afirmă că procesul de comunicare cuprinde trei elemente cheie:

1. Emitentul: iniţiază comunicarea prin codarea unui mesaj.
2. Mesajul este exprimare verbală sau non-verbală trimisă de emitent receptorului.
3. Receptorul primeşte şi decodează informaţia. Dacă receptorul răspunde emitentului, acest proces se numeşte feedback (a se vedea capitolul 3.2).

Cele patru dimensiuni ale mesajului
Fiecare mesaj conţine patru aspecte:

1. Conţinut neutru: informaţia pe care emitentul vrea s-o transmită.
2. Apelul făcut receptorului: rezultatul pe care emitentul vrea să-l obţină de la receptor.
3. Relaţia interpersonală: Ceea ce emitentul crede despre receptor, punctul său de vedere cu privire la relaţia dintre ei doi, modul prin care doreşte să i se adreseze celeilalte persoane.
4. Revelaţia despre sine: ceea ce emitentul comunică despre persoana sa.

Receptarea cu patru urechi
Receptorul poate percepe mesajul cu patru "urechi":

1. Urechea informaţiei: Care este conţinutul mesajului?
2. Urechea emotivă: Ce ar trebui să fac, să gândesc, să simt, în legătură cu mesajul?
3. Urechea relaţiei: Cum vorbeşte despre mine? Ce crede/simte despre mine/despre relaţia noastră?
4. Urechea revelaţiei de sine: Ce fel de persoană este el? Ce se întâmplă cu el? Ce îmi transmite mie despre el prin acest mesaj?

Cu ce ureche este decodat mesajul, depinde de recipient. Este important de ştiut că "adevărul" unui mesaj poate fi decis numai de către receptor şi emitent. Pentru mai multe informaţii, consultă Schulz von Thun (1981).

Plasse (2004, p.55) explică în mod clar că absenteismul poate fi înţeles ca un mesaj din partea elevului şi oferă următorul exemplu pentru a demonstra cele patru dimensiuni în contextul absenteismului şcolar:
2_3_1_Four_sides_of_school¬_absenteeism

2. Analiza tranzacţională (TA) a lui Berne (1961)
Cu ajutorul analizei tranzacţionale poţi evalua diverse situaţii de comunicare şi modul în care te poţi adapta în funcţie de partenerul de discuţie şi de situaţia în care se derulează discuţia.

Miller (2002) explică teoria după cum urmează: “Eric Berne, fondatorul TA, afirmă că orice personalitate umană se manifestă în strânsă legătură cu cele trei aspecte ale ego-ului său: Copil (C), Adult (A) şi Părinte (P). Încă din fragedă copilărie, aceste aspecte ale ego-ului înregistrează anumite evenimente ca un fel de depozit, în timp ce fiecare dintre ele este format din sentimente, gânduri şi comportamente.

• Aspectul Părinte: sentimente, gânduri şi comportamente asumate de părinţi sau de reprezentarea părinţilor: EU ar trebui să, trebuie să, nu am voie să...
• Aspectul Adult: sentimente, gânduri şi comportamente ca răspuns realist la "aici şi acum": asta este situaţia; acţionez în acest fel specific.
• Aspectul Copil: sentimente, gânduri şi comportamente derivate din impulsurile personale , constant reactivate: îmi doresc să, aş vrea să am, ar fi aşa de bine dacă...

Fiecare om reacţionează în conformitate cu aceste trei stări, în funcţie de împrejurare şi de tipul discuţiei – de exemplu, prin admonestare, atitudine moralizatoare, sau îngrijorare (P), nominalizând şi justificând fapte (A), sau prin poziţionarea sa în situaţii întâlnite în copilărie (C). (...)” (pp. 28ff).

Tranzacţia este atunci când partenerii de comunicare se adaptează diferitelor ipostaze ale ego-ului. De exemplu, o persoană P are ca partener de discuţie pe cineva de tip C şi aşa mai departe.

Pentru a avea o comunicare profesională se doreşte o situaţie de tip A-A. Miller (2002, p.31) enumeră patru avantaje ale acestui model:

1. “Percepţia celor trei ipostaze ale ego-ului;
2. Perceperea ipostazei în care se află partenerul nostru de discuţie;
3. Zăbovirea într-o ipostază adecvată tip A în situaţii profesionale de comunicare;
4. Posibilitatea de a recurge la toate cele trei ipostaze.”

Pe baza acestui model poţi analiza discuţiile tale profesionale din cadrul şcolii. O conversaţie cu părinţii unui copil care absentează poate fi stresantă uneori, deoarece trebuie să scoţi în evidenţă conduita greşită, fapt care îi face pe părinţi să opună rezistenţă. Teoria te poate ajuta să continui într-un mod constructiv pe baza feedback-ului oferit de aceştia şi să acţionezi din poziţia de Adult.

Comunicarea poate fi exersată. Cea mai bună formă de exersare este incercarea de a pune în practică teoriile şi instrumentele. Bucură-te de aceasta!

1. Ascultarea activă
Ascultarea activă este o metodă care poate fi folosită într-o situaţie de consiliere a unui elev cu risc. Scopul acesteia este să ajute partenerul de discuţie să discute deschis despre ce îl afectează şi ce îl îngrijorează cu adevărat. Folosind o asemenea strategie de discuţie poţi crea o legătură foarte importantă cu copiii care manifestă tulburări de conduită deoarece ei nu se integrează prea bine din punct de vedere social.

Iată regulile pentru ascultarea activă:

1. Recepţionarea cu patru urechi: pune accent pe urechea revelaţiei de sine şi cea a relaţionării (a se vedea capitolul 3.1). Astfel vei obţine informaţii utile despre partenerul de comunicare şi despre gândurile şi sentimentele sale.
2. Oferă-i partenerului tău toată atenţia posibilă: aceasta include semne verbale cum ar fi “ah, mhm, interesant”, convingându-l să continue discuţia. Contactul la nivelul ochilor este foarte important, semne de atenţie non-verbale (datul din cap în mod aprobator sau dezaprobator, încruntare, privirea în faţă, şamd), precum şi păstrarea tăcerii în unele cazuri. Până la urmă, o pauză în comunicare poate însemna că partenerul tău se gândeşte profund la ce urmează să comunice.
3. Parafrazarea: Faci o sinteză a elementelor pe care le-ai înţeles cu propriile tale cuvinte fără a adăuga, comenta sau evalua. Astfel, partenerul de discuţie poate verifica dacă ai înţeles corect ce a încercat să-ţi transmită. În conformitate cu principiul: “De unde ar trebui să ştiu ce gândesc, înainte să aud ceea ce spun”.
4. Întrebări legate de partea afectivă: Întreabă-ţi partenerul de discuţie despre sentimentele sale pentru ca acesta să aibă ocazia să le exprime în mod clar el însuşi.
5. Exprimă sentimentele partenerului de discuţie. Vorbeşte despre sentimentele lui şi întreabă-l dacă ai dreptate. Dacă te corectează, acceptă ceea ce spune necondiţionat. Acest lucru îl ajută să devină sensibil cu privire la propriile emoţii şi să le accepte.

Pentru exersare, poţi folosi ascultarea activă în conversaţia cu un prieten. Poţi deprinde procedeul numai prin exerciţiu continuu.

2. Mesaje interpersonale
Atunci când interacţioneză cu un elev care absentează, în calitate de profesor, se întâmplă adesea să trebuiască să-l confrunţi cu nerespectarea unor reguli. Prin intermediul mesajelor interpersonale poţi critica acţiunile cuiva fără să-l ataci pe el ca persoană. Plasse (2004, p. 46 f.) descrie mesajele interpersonale după cum urmează: “Un mesaj interpersonal conţine o parte emoţională şi una informaţională: în cadrul unui astfel de mesaj se exprimă propriile sentimente. Partea care ţine de informaţia obiectivă comunică felul în care aceste sentimente au fost provocate, ca de exemplu: “Sunt dezamăgit că nu ţi-ai respectat promisiunea!” Nu poţi dezbate sentimente, ele există şi trebuiesc tratate ca atare(...)”

Nivelele unui mesaj interpersonal:

1. Evenimentul
   Exprimarea neutră a unui fapt: “Eşti absent la oră.” – în loc de “Văd că nu te interesează deloc să vii la şcoală.”
2. Reacţia
   Prezentarea experienţei emoţionale subiective: Este mai bine să spui “Sunt supărat.” decât “eşti nemilos.” Mai mult, este folositor să o descrii luând în considerare şi relaţia în care te afli:”Este păcat, mi-ar plăcea să mă înţeleg mai bine cu tine.”
3. Propriile dorinţe/perspectivă pozitivă

Perspectiva unei îmbunătăţiri a situaţiei fără aşteptări: “Aş dori să ajungem la o înţelegere pentru a remedia golurile de informaţie. Poate că ţi-ar plăcea să vii la şcoală după ce remediem situaţia.” – în locul unei cereri tăioase: ”Respectă regulile şcolii!”

În locaţia de mai jos veţi găsi o fişă practică pentru exersarea mesajelor interpersonale: 2_3_2_mesaje_interpersonale

3. Oferirea şi primirea de feedback
Ca profesor te afli destul de des în situaţia de a oferi feedback elevului cu privire la conduita sa. În cazul unui elev cu risc, este deosebit de important să obţii feedback constructiv care să-l ajute să se obişnuiască cu şcoala. Pe de altă parte, trebuie să fii capabil să accepţi feedback despre acţiunile tale, ca de exemplu în discuţiile cu părinţii sau colegii de lucru sau un superior.

• Foloseşte feedback-ul dacă vrei să încurajezi un aspect pozitiv.
• Întotdeauna avem dreptul de a accepta sau respinge feedback-ul oferit.

Oferirea de feedback:

• Oferă feedback imediat după producerea situaţiei la care te referi.
• Încearcă întotdeauna să faci ceva pozitiv la începutul discuţiei, iar apoi să te ocupi de partea negativă (dacă este necesar) şi încearcă să închei discuţia de asemenea într-o notă pozitivă.
• Asigură-te că abordezi conduita concretă care poate fi modificată, evită remărci la adresa personalităţii receptorului.
• Fii concret şi prezintă-ţi impresia subiectivă fără să generalizezi.

Primirea de feedback:

• Ascultă cu grijă şi pune întrebări numai dacă nu ai înţeles ceva.
• Consideră feedback-ul ca fiind un considerent subiectiv care îţi oferă şansa să înveţi ceva despre cum să abordezi şi alte persoane.
• Mulţumeşte pentru feedback.

4. Comunicarea non-verbală
În afară de ceea ce comunicăm prin cuvinte, lăsăm să se înţeleagă mult prin semnele corporale. Pot apărea discrepanţe între semnele verbale şi cele non-verbale, ducând la apariţia nedumeririi în ceea ce-l priveşte pe partenerul nostru de discuţie. Semnele non-verbale sunt mimica, gestica şi postura. Atunci când avem de-a face cu elevi care absentează, se poate întâmpla să se manifeste emoţii puternice pe care nu le exprimi verbal, însă vor fi recunoscute de partener la un nivel non-verbal.

Iată în continuare un exemplu din şcoala de zi cu zi:

Domnul Klein i-a comunicat elevului să lucreze la tema la care acesta a absentat. Profesorul observă că elevul nu a îndeplinit sarcina dată. Este supărat, însă doreşte să fie un bun dascăl şi îl întreabă pe elev: “Ce a fost dificil şi te-a împiedicat să lucrezi?” Elevul este nedumerit deoarece simte tonul supărat , însă întrebarea este adresată verbal într-un mod îngrijorat. De aceea ar fi mai bine să se exprime sentimentele: “Am avut o înţelegere pe care tu nu ai respectat-o. Acest lucru mă supără. Cum crezi că ar trebui să procedăm să ajungem la o înţelegere?” Învăţătorul este sincer cu elevul iar acesta poate reacţiona mai bine şi astfel se poate găsi o soluţie cu uşurinţă. (conform v. Kanitz, 2006, p. 88 f.)

5. Tehnici de adresare a întrebării
Există diverse tehnici de formulare a întrebării care te pot ajuta să obţii informaţii şi să înţelegi adevăratul motiv al absenţelor. Le poţi folosi pentru a afla mai multe despre temerile, motivele şi dorinţele partenerului de discuţie. Dacă le combini cu ascultarea activă (vezi mai sus) cu siguranţă că vei obţine toată informaţia posibilă. Prin adresarea unei întrebări poţi motiva elevul (“Ce ai face dacă ai fi în locul meu?”) sau îl poţi răni (“Nu cred că vei înţelege vreodată!”).

V. Kanitz (2006) descrie diferite tipuri de întrebări. Deoarece acestea sunt speciale, vom descrie aici diferenţele dintre întrebările deschise şi cele închise. Întrebările închise pot avea drept răspuns doar "da" sau "nu". Ele sunt utile când dorim să întrerupem o persoană care vorbeşte prea mult, pentru a reveni la subiectul discuţiei sau pentru a provoca interlocutorul să ajungă la o decizie. Întrebările deschise încep cu de ce, când, cum, pentru ce, cine sau ce. Atunci când răspunde la o astfel de întrebare, interlocutorul poate alege el însuşi cât de mult să dezvăluie despre persoana sa. Pentru tine, întrebările deschise pot fi folositoare atunci când vrei să afli ceva despre nevoile, motivele, obiectivele interlocutorului.

6. Meta-comunicarea
Meta-comunicarea este o conversaţie despre o conversaţie. Cu ajutorul ei poţi ghida discuţia, să părăseşti "câmpul de luptă" sau să discuţi cu partenerul tău despre conversaţie atunci când acesta încearcă să "preia comanda". Poţi găsi mai multe detalii despre meta-comunicare în v. Kanitz (2006) or Schulz v. Thun (1981).

Pentru a începe conversaţia cu un punct de vedere bine stabilit trebuie să conştientizezi atitudinea faţă de elev în avans. Mai mult, trebuie să-ţi reevaluezi aşteptările şi să deduci din acestea zonele-obiectiv pe care vrei să le remediezi. (a se vedea capitolul 4.3) La fel, trebuie să clarifici aşteptările faţă de părinţi, ce vrei să le comunici despre copil, sau dacă ai nevoie de mai multă informaţie. Trebuie să te întrebi ce eşti dispus să faci pentru a-ţi atinge obiectivele. Plasse (2004) a adunat un număr de metode care să te ajute să-ţi întăreşti poziţia:
2_3_2_attitudes

De asemenea, ea adaugă că e important să-ţi percepi propriile sentimente despre conversaţie: Eşti supărat sau temător atunci când te gândeşti la momentul întâlnirii cu părinţii? Dacă eşti conştient de sentimentele proprii îţi va fi mai uşor să vorbeşti deschis despre ele şi să nu te laşi copleşit de ele. Dacă vrei să discuţi despre conduita greşită a elevului poţi apela la indicaţii de reflecţie în broşura “Winning them back! Dealing with truancy – a guideline for teachers” (Sächsisches Staatsministerium für Kultus, 2008, p. 40).

Atunci când ţi-ai clarificat deja poziţia, te poţi gândi la întrebări concrete pe care să le adresezi elevului şi părinţilor. Wolter (citat de Thimm, 1998, p. 94) oferă o privire de ansamblu asupra unor întrebări pe care ti-ai dori să le adresezi elevului:

Într-o altă publicaţie Thimm II (2008, p. 11) adaugă mai multe întrebări:

Plasse (2004, p. 33f.) listează următoarele întrebări în cadrul unei prime discuţii cu elevii şi părinţii. 2_3_2_pupil
2_3_2_parents

Broşura “Winning them back! Dealing with truancy – a guideline for teachers” (Sächsisches Staatsministerium für Kultus, 2008, p. 19) menţionează următoarele întrebări la care trebuie răspuns în cadrul unei conversaţii cu elevii şi părinţii

Deoarece începutul discuţiei cu părinţii unui elev care absentează nu are cum să fie plăcut, este foarte important să se stabilească o atmosferă confortabilă. Planifică discuţia ca să ai destul timp să atingi toate punctele ce trebuiesc menţionate fără să te grăbeşti. Întâlnirea trebuie să aibă loc într-o cameră unde nu vei fi deranjat de alţii. Statul în faţa părinţilor fără nicio barieră (ca de exemplu o bancă) este o poziţie avantajoasă pentru a evita crearea unei distanţe mari între interlocutori.

Gândeşte-te dacă este bine să inviţi părinţii printr-o scrisoare sau prin intermediul unei discuţii telefonice. Apelul telefonic dă posibilitatea unei clarificări iniţiale şi reduce nivelul de nesiguranţă.

Plasse (2004, p.52) afirmă că elementele unei invitaţii sunt:

• Conţinutul şi scopul conversaţiei;
• participanţii;
• începutul şi sfârşitul prevăzut ale conversaţiei;
• locaţia.

Din adresa web următoare puteţi descărca exemple de invitaţii la o întâlnire cu părinţii în diferite limbi.

Dacă elevii care absentează provin din familii de imigranţi, este important să gestionezi relaţiile interculturale în colectivul tău, împreună cu colegii şi în timpul conferinţelor părinte-profesor. Poţi folosi unităţi de instruire sau zile în care se discută proiecte pentru a deţine material pentru discuţia în interiorul clasei şi la şcoală în general. Conţinutul discuţiei poate fi, de exemplu, diferenţele dintre culturi şi respectul reciproc pe de o parte, şi cum să găsim norme şi valori comune pe de altă parte. Pentru a te pregăti în vederea unei întâlniri cu părinţi care aparţin unei alte culturi trebuie să te gândeşti la potenţiale elemente în interacţiunea cu ei (pe cine inviţi, dacă există teme tabu sau anumite formalităţi care trebuiesc studiate, etc.). Dacă părinţii vorbesc germana cu dificultate sau deloc, poţi apela la un interpret. În pagina web următoare vei găsi o listă de verificare de la institutul regional de instruire a profesorilor şi dezvoltare a şcolilor din Hamburg care îţi poate oferi sprijin în interacţiunea interculturală cu părinţii.

Poate fi folositor să cunoşti etapele unei conversaţii bine structurate şi constructive. Thimm (2008, p. 10) şi Benien (2007, pp. 46ff.) afirmă că există 6 etape ale conversaţiei cooperante:

1. Pregătirea: Bazată pe cele patru aspecte ale mesajului oferite de Schulz von Thun (a se vedea capitolul 3.1); îţi poţi pune următoarele întrebări:
   Partea de informaţie: “Ce vreau să-i transmit partenerului meu de discuţie?”
   Partea revelatoare de sine: “ce vreau să-i transmit partenerului meu despre mine?”
   Partea relaţională: “Cum vreau să-i vorbesc interlocutorului meu? Cum privesc eu relaţia noastră? Cum vreau să mă înţeleg cu el?”
   Partea emotivă: “Ce vreau ca partenerul meu să facă? Care este scopul conversaţiei mele?”
2. Demararea unei conversaţii: Este important să găsim o modalitate bună de a începe discuţia. Evită să deviezi de la subiectul principal (vreme, vacanţe, familie). Totuşi, încearcă să creezi o atmosferă plăcută, ca de exemplu: “Chiar dacă motivul întâlnirii noastre nu este prea plăcut, îmi pare bine că avem posibilitatea să vorbim despre aceasta astăzi.”
3. Aprofundarea conversaţiei/înţelegerea problemei: Înţelegerea punctului de vedere al partenerului de discuţie este un aspect esenţial pentru ajungerea la o concluzie unanim acceptată. În această etapă ne putem ajuta de ascultarea activă (a se vedea capitolul 3.2) pentru a detecta sentimentele interlocutorului şi a contribui la soluţionarea problemei. De exemplu: un elev care se simte înţeles de tine poate dezvolta o mai bună încredere, respect şi speranţă, în comparaţie cu un elev care are senzaţia că vrei să-ţi impui punctul de vedere în faţa lui. În timpul acestei etape trebuie de asemenea să-ţi comunici punctul de vedere şi trăirile. Astfel, se poate ajunge la înţelegerea problemei de către toate părţile implicate.
4. Căutarea soluţiilor: Acum poţi sugera alternative de soluţionare la care ai lucrat în timpul etapei de pregătire (vezi capitolul 3.3). Echilibrează punctele pro şi contra împreună cu părinţii şi copilul.
5. Crează un plan de acţiune: Cum ar trebui să se manifeste comportamentul dorit? Cum îl pot ajuta pe elev să conştientizeze ce doresc de la el? Care ar putea fi cauza problemelor? Cine şi ce l-ar putea sprijini pe elev în ciuda problemelor cu care se confruntă? Discută toate aceste puncte în mod deschis cu elevul şi părinţii.
6. Sfărşitul conversaţiei: Scurtă evaluare, mulţumiri, ritualul consacrat (finalizarea unui contract, a se vedea capitolul 4.3), aranjrea unei întâlniri de verificare.

O cauză a absenteismului poate fi un conflict nerezolvat cu colegii de clasă sau profesorul. De aceea, un pas înspre prevenţia abandonului şcolar prematur este gestionarea adecvată a conflictului.

Berner (2005) defineşte conflictul ca fiind: “Conflictul apare atunci când nevoile, interesele, aşteptările, intenţiile şi scopurile sunt – cel puţin în forma curentă – incompatibile”.

Glasl (1992) descrie nouă paşi spre adâncirea conflictului . Acest model ajută la înţelegerea mai bună a conflictelor şi la găsirea strategiilor de soluţionare.

Conform acestei abordări este necesar să analizăm dinamica conflictului şi să ne dăm seama de nivelul de conflict care a fost atins pentru a decide asupra unei intervenţii interne sau externe.

Modele de conduită pentru gestionarea conflictului
Lippmann (2004, p. 48) enumeră 5 posibilităţi de gestionare conflictuală:

• zborul (încearcă să evite sau să reprimeze conflictul);
• simularea morţii (nu face nimic şi speră la o minune);
• lupta (încearcă să slăbească sau să învingă inamicul);
• supunerea (se dă bătut şi renunţă la interesele sale);
• delegarea (conflictul este soluţionat de o parte terţă);
• compromisul (fiecare lasă câte puţin de la el);
• negocierea unei înţelegeri (are nevoie de mult timp şi energie, dar cele mai multe şanse de a se soluţiona pe termen lung).

Lippmann (2004) susţine că primele patru modele pot duce la cel mult o eliminare pe termen scurt a conflictului, dar nu se obţine o soluţie durabilă. Este foarte probabil ca acest conflict să se intensifice până când este necesară implicarea unei a treia părţi pentru găsirea unei soluţii. (a se vedea Glasl, 1992).

Discuţii conflictuale
Miller (2002, pp. 23 ff.) enumeră următoarele abordări pentru analiza conflictelor şi găsirea de soluţii:

1. Cele patru aspecte ale mesajului de Schulz von Thun (vezi capitolul 3.1)
2. Analiza tranzacţională de Berne (a se vedea capitolulr 3.1)
3. Cele patru etape ale traducerii
   În cazul unei agresiuni verbale această abordare te poate ajuta să înţelegi problemele şi vulnerabilitatea interlocutorului, fără să o iei în nume personal. Patru aspecte esenţiale sunt enunţate:
   - Acuzare, vituperare, agresiune;
   - Sentimente de supărare, furie, ură, suferinţă;
   - Sentimentul de insecuritate, vulnerabilitate;
   - Problemă existenţială/nefericire.

2_4_2_4_steps

Consilierea cooperantă în grup ca modalitate de gestionare a conflictului: monitorizarea colegilor după Mutzeck (2005)
O altă metodă de gestionare a conflictului este monitorizarea colegilor după Mutzeck (2005), bazată pe strategiile de rezolvare a conflictului care sunt capabile să învingă discrepanţa dintre starea curentă şi starea dezirabilă. Mutzeck oferă nouă paşi de consiliere care vor fi descrişi mai jos. Dacă eşti interesat de această metodă poţi citi Mutzeck (2005) deoarece informaţia poate fi folosită în interacţiunea cu copiii şi părinţii deopotrivă. Astfel, poţi sfătui alte persoane cu privire la problemele lor sau poţi primi sfat pentru rezolvarea conflictelor tale.

Alte forme de gestionare a conflictului
Göppel (2007) descrie trei forme diferite ale gestionării conflictului la şcoală. Un interes deosebit prezintă "procesul de raţionare responsabilă" (RTP) de Edward E. Ford (2004). Această metodă merge în cazul tinerilor care sunt prinşi într-un conflict unde numai empatia nu este suficientă, folosind confruntarea cu propriul comportament. "Administratorul", o persoană care este instruită special să se ocupe de astfel de probleme, confruntă tânărul în permanenţă cu regulile stabilite, cu consecinţele nerespectării regulilor şi cu responsabilitatea faţă de acţiunile proprii. El menţine acest tratament până când elevul exprimă cu sinceritate şi seriozitate intenţiile de corectare a conduitei sale.

Atunci când ne confruntăm cu elevi ce absentează şi sunt agresivi, pot apărea conflicte ce nu pot fi soluţionate în spaţiul şcolar. O posibilitate ar fi plasarea lor în proiecte sau programe speciale ( a se vedea capitolul 5.5 şi modulul 5). În broşura “Promoting school tired teenagers. New ways in the cooperation between youth welfare and schools in the school tiredness projects in North Rhine-Westphalia” (DJI, 2004) veţi găsi o privire de ansamblu asupra proiectelor pentru elevii sătui de şcoală .

Mai multe proiecte sunt descrise în unele dintre cele 30 de documente germane pe pagina de start a programului de includere şcolară. (http://schoolinclusion.pixel-online.org).

Expunerea la hărţuire
Hărţuirea poate fi un motiv pentru care elevii se feresc să vină la şcoală. În broşura “Winning them back! Dealing with truancy – a guideline for teachers” (Sächsisches Staatsministerium für Kultus, 2008) sunt listate următoarele forme de hărţuire în grup:

• Referiri la incapacităţile celuilalt;
• Tachinare, insultare, jigniri;
• Ameninţări, şantaj, umilinţă, tortură;
• Adresarea de aluzii maliţioase, răspândirea de minciuni;
• Dezinformarea cu bună ştiinţă;
• Excluderea din grup (p. 27).

La pagina 56 metoda Farsta este descrisă ca o soluţie împotriva hărţuirii în grup. Ea conţine sugestii utile despre cum poţi contracara hărţuirea. Descrie paşii de intervenţie şi conţine interviuri cu agresorii. Puteţi descărca un document pdf unde este descrisă metoda farsta de la pagina web oferită mai jos.

Plasse (2004) propune următoarele posibilităţi în gestionarea problemelor de hărţuire (p. 92):

Aprofundarea literaturii de specialitate referitoare la "conflict"

• Hatto (2003) “Promoting class climate”: Acest manual descrie metode de gestionare a conflictelor, medierea lor; conţine un capitol despre integrare.
• Jefferys-Duden (2002) „Conflict management and mediation“: Acesta este un program care conţine unităţi de instruire cu privire la subiectul abordat. Particularitatea sa este că se oferă materiale deja concepute pentru activitate practică.

La sfârşitul unei conversaţii este important să notezi obiectivele , şi strategiile care folosesc la atingerea obiectivelor, dar şi consecinţele îndeplinirii obiectivelor şi ale nereuşitei. Dacă trebuie să-l "pedepseşti" pe elev, trebuie să te asiguri că sancţiunea aplicată îl ajută pe elev să recunoască faptul că este nevoit să suporte consecinţele propriilor fapte. Sancţiunile trebuie percepute pentru ceea ce sunt ele şi nu ca un abuz de putere din partea profesorului. De aceea trebuie stabilit un acord împreună cu elevul. Sancţiuni oportune pot fi recuperarea după programul şcolar a lecţiilor pierdute, vizita zilnică la director care întăreşte punctualitatea elevului sau trimiterea lui într-o clasă paralelă. Întocmirea unui contract şi semnarea lui de către toate părţile implicate s-a dovedit a fi o metodă eficientă. În paginile de mai jos veţi găsi exemple de contracte stabilite între profesor şi elev şi între profesor şi părinţi:
2_4_3_pupil
2_4_3_parents

Studenţii cu risc ar putea să manifeste lipsă de interes pentru propria persoană sau prezenţă. Manifestarea interesului atunci când şi-au atins obiectivele sau dacă se ţin de o promisiune poate fi o experienţă importantă pentru ei. Este esenţial ca elevul care a atins un obiectiv să fie răsplătit. Acest gest poate întări motivaţia elevului de a veni la şcoală zilnic.

În pagina web de mai jos veţi găsi o fişă de documentare care te va ajuta să monitorizezi implementarea acordurilor şi consecinţele lor:
2_4_3_monitoring

O dată ce conversaţia este terminată, trebuie să decizi mai întâi dacă ţi-ai atins toate obiectivele propuse sau este nevoie să renegociezi. Broşura “Winning them back! Dealing with truancy – a guideline for teachers” (Sächsisches Staatsministerium für Kultus, 2008) oferă fişe de evaluare cu privire la realizările academice, învăţarea comportamentului adecvat, şi aptitudini delicate, ca şi pentru acordurile de învăţare. Acestea te pot ajuta să decizi asupra măsurilor care pot promova sau împiedica atingerea obiectivelor.

2_5_1_Assessment Sheet for the support of achievement
2_5_1_Assessment Sheet for the support of learning behaviour and social competences
2_5_1_Evaluation Sheet for the education agreement

După terminarea discuţiei trebuie să vorbeşti despre activitate – mai ales dacă unul sau mai mulţi parteneri nu au fost dispuşi să coopereze sau dacă discuţia a fost presărată de stări de conflict. Prin solicitarea de ajutor vei preveni în mod activ apariţia stresului sau a epuizării. Vei putea primi ajutor de la un alt coleg profesor sau de la unul din partenerii sau prietenii tăi.

Miller (1993; citat de Thimm, 1998, p. 105) a publicat o colecţie de întrebări care te ajută ca profesor să realizezi unde poţi avea o stare de alinare.

Nu ezita să cauţi asistenţă profesională (ca de exemplu, consiliere, instruire, terapie) dacă te confrunţi cu dificultăţi în timpul implementării (a se vedea modulul 5). O altă posibilitate de a primi sprijin şi de a scăpa de o parte din povară este participarea la supravegherea colegilor ca de exemplu, aşa cum afirmă Mutzeck (2005) (a se vedea capitolul 4.2).

Pentru a pregăti o revenire de succes şi deci pentru a insufla elevului dorinţa de a frecventa şcoala în mod regulat, este foarte important să-i pregătim pe ceilalţi elevi pentru ca tânărul care a absentat să fie integrat în colectiv. Trebuie să luăm în considerare dinamica grupului şi nivelul moral al clasei pentru a preîntâmpina eventualele reacţii negative la revenirea elevului. Dacă cel absent este victima unei hărţuiri, atenţia specială acordată lui poate rezulta în reluarea agresiunii. De exemplu, poţi susţine o lecţie despre absenteism şi să subliniezi felul în care comunicarea şi modelele de conduită în cadrul colectivului pot afecta absenţa de la şcoală a unui elev.(a se vedea capitolul 1.1 şi modulul 1)

O experienţă pozitivă în prima zi de şcoală poate contractara experienţele negative anterioare ale elevului. Poţi alege un elev de încredere care să devină bun prieten cu tânărul care prezintă risc. Acest prieten trebuie să sprijine copilul cu privire la prezenţa continuă pe de o parte, şi la recuperarea informaţiei lipsă pe de altă parte. Pagina web de mai jos cuprinde un document german.
2_5_2_buddy

O clasă plăcută şi cooperantă este baza contracarării experienţelor negative şi găsirii de colegi care să ofere sprijin (a se vedea capitolul 1.2).

Comportamentul tău este crucial în cadrul acestui proces. Thimm (1998, p. 96) afirmă următoarele: „Un prim pas înspre stimularea prezenţei la oră este luarea în serios a afirmaţiilor sale şi transmiterea puterii de a se accepta pe sine însuşi ca persoană. De aceea, interogatoriul, remărcile cinice sau alte tipuri de expunere sunt interzise. Dimpotrivă: elevul trebuie să ştie cât de important este el pentru clasă şi că i s-a simţit lipsa, poate şi că profesorul a fost îngrijorat...”

Plasse (2004) sugerează exersarea structurii şi cadrului situaţiei de revenire a elevului absent în cadrul unui joc de rol împreună cu colegii tăi. .

Există întotdeauna limitări în munca cu elevii care absentează. Problemele nu-şi găsesc o soluţionare în toate cazurile, dar dacă ştii la cine să apelezi este un pas important în tratarea problemelor complexe în mod profesional. Dacă se dovedeşte că motivul absenţei este o dereglare anxioasă sau o fobie trebuie să soliciţi ajutorul unui psiholog sau psihoterapeut din şcoală sau dintr-o unitate medicală. Acest demers se desfăşoară numai cu acordul părinţilor. Literatura de specialitate aminteşte mereu că cooperarea cu asistenţii sociali în interiorul şi în afara şcolii este un factor important în combaterea absenteismului. În majoritatea timpului, elevii cu risc sunt antrenaţi în probleme familiale, existenţiale sau sociale care au un impact negativ asupra performanţei şcolare. Trimiterile către proiecte specializate în îngrijirea elevilor şi compensarea neajunsurilor lor poate înlătura o povară de pe umerii tăi. (a se vedea capitolul 4.2). Pagina web de mai jos cuprinde un document german.
2_5_3_project

Ofiţerul de ordine publică poate fi un alt partener de cooperare. Plasse (2004) indică faptul că trebuie să te interesezi de existenţa unor formulare prin care să raportezi ofensele regulate. De obicei se trimit cel puţin două avertizări părinţilor înainte de apelarea la ofiţerul public. Alţi posibili parteneri de cooperare sunt departamentul de protecţie a copilului şi centrele de consiliere care pot oferi ajutor în cazul dificultăţilor educaţionale. Poliţia funcţionează şi ea ca agent cooperant.

Este foarte important ca toate aceste ramuri de activitate să se cunoască între ele şi să lucreze în echipă pentru a stabili un dialog rapid cât şi să implementeze acţiuni timpurii şi eficiente pentru a combate abandonul şcolar.
2_5_3_literature